Interviul-fluviu din ProSport

15-03-2014

Interviul-fluviu din ProSport

Prieteni, luați și savurați cel mai amplu interviu pe care l-am acordat luna asta, după meciul amical cu Argentina, la care am avut onoarea de a fi căpitanul tricolorilor și adversar cu Leo Messi, și înaintea meciului Getafe-Granada, debutul lui Cosmin Contra la noi, în care am izbutit să deschid scorul…
Interviu EXCLUSIV Ciprian Marica: “Dacă tot sunt trecător prin viaţă, la final vreau să fiu unul obosit”. Ce spune despre Contra, echipa naţională şi cum vede situaţia sportului din ţară.
În tribuna stadionului pe care se antrenează Getafe, un român stă îmbrăcat cu tricoul cu numărul 9 pe care Ciprian Marica îl are la echipa naţională. E doar unul dintre conaţionalii care vin zilnic să îl vadă pe atacantul de 28 de ani la antrenamente. Unii vor doar să îl salute, alţii să îi ceară un tricou drept amintire. La finalul şedinţei de pregătire, Marica e condus de un bătrân până în zona vestiarelor. E un “client” mai vechi al fotbalistului. După un duş rapid, Marica revine pentru o discuţie relaxată cu reporterii ProSport. În prima parte, atacantul lui Getafe şi al naţionalei, vorbeşte despre frustrarea acumulată din cauza stilului de joc pe care echipa madrilenă îl avea până acum, despre impactul pe care l-a avut venirea lui Contra şi despre modul în care experienţele din Ucraina şi, mai ales, Germania i-au modelat caracterul.
• “Cosmin spune că am dat doar 25% din ceea ce pot. Are dreptate într-o oarecare măsură, dar randamentul meu e influenţat şi de grup”
• “Aveam 19 ani şi jucam în Liga Campionilor cu Milan şi Barcelona, poate cele mai frumoase momente din carieră. Eram inconştient. Jucam împotriva lui Jap Stam şi Nesta, amândoi cu un cap peste mine, dar nu îmi păsa. Voiam doar să joc fotbal”
• “În Germania poţi să fii orice, numai relaxat nu. Până m-am obişnuit am luat câteva amenzi”
Ciprian, cum percepe un jucător o schimbare de antrenor? Ce se modifică în vestiar odată cu venirea unui nou tehnician?
În primul rând, e un nou început. Toată lumea are din nou şanse egale şi toţi vor să îi demonstreze noului antrenor că merită să joace. Şi acest lucru nu poate să fie decât benefic, jucătorii sunt mai motivaţi. Uite, mai ales dacă antrenorul care tocmai a plecat a stat o perioadă ma lungă la club, se acumulează frustrări în rândul unor jucători care sunt mai marginalizaţi. Cei care joacă mai puţin şi nu intră în primul “11” ajung să nu mai dea totul la antrenament pentru că îşi spun <Ah, eu oricum nu joc>. Şi atunci scade şi concurenţa în lot. Când vine un antrenor nou, lucrul acesta dispare. Cei care nu jucau vor să demonstreze că merită <Băi, suntem şi noi aici. Hai să demonstrăm>. Ceva de genul acesta…
Să înţeleg că primele antrenamente cu un nou antrenor sunt mult mai intense…
Nu primele antrenamente, ci chiar primele două-trei luni, toată această perioadă de început. Antrenorul când vine îşi ia măsuri şi spune . Iar lucrul ăsta te motivează. Eu văd cu ochi buni o schimbare de antrenor. Atunci când intervine monotonia şi jucătorii nu mai au motivaţie…
Acum vorbim de cazul concret de la Getafe. Pe tine antrenorul te cunoaşte foarte bine, ştie ce poţi…
Eu am venit la Getafe pentru a juca meci de meci şi pentru a recăpăta plăcerea de a juca fotbal. Eh, bine, am nimerit într-un moment în care jucătorii erau saturaţi. Antrenorul era de trei ani şi nu a mai găsit aceleaşi metode de a-i motiva. Era final de ciclu. Acest lucru s-a văzut în rezultatele echipei. Getafe era fără încredere, fără moral…bine, este şi în momentul ăsta. Venirea lui Cosmin, care este o de energie, îţi dă entuziasm, dar încrederea pe care el o transmite jucătorilor trebuie transformată în rezultate. Cosmin, din ce ne-a spus şi în vestiar, este un antrenor care vrea ca echipa să joace fotbal. Dacă noi cu antrenorul care a plecat ne apăram şi eram o echipă tipică de mijlocul clasamentului, care se mulţumea să evite retrogradarea, acum Cosmin vine cu un alt suflu. Ceva de genul .
Această deschidere spre un joc mai combinativ, mai ofensiv, nu poate decât să avantajeze un jucător cu profilul tău.
E clar că mă bucură. Sunt jucător de atac şi venind din Germania, de la echipe care în fiecare meci îşi propuneau să câştige… Stuttgart, în perioada în care eram acolo, câştigase campionatul, Schalke era şi ea o echipă cu pretenţii. Acolo, dacă pierdeai două-trei meciuri era degringoladă, erau probleme mari. Aici chiar era o vorbă: . Bun, eu ştiam la ce mă înham când am venit aici. Am vorbit şi cu Cosmin, şi cu Gică Craioveanu şi mi-au spus . Mă şi bucurau lucrurile astea pentru că, mă gândeam, ok, nu e presiune ca în celelalte părţi, am timp să joc meci de meci. Să înţelegi la ce mă gândeam eu: o să ne apărăm, dar o să şi scăpăm pe contraatac. Iar calităţile mele se pot potrivi şi unui astfel de stil de joc. Ori partea a doua din planul meu a lipsit. Noi doar ne apăram! Nu aveam ocazii de gol!
Şi cum se împacă un vârf cu ideea că are o ocazie pe meci sau la câteva meciuri?
E frustrant! Mai ales că, jucând cu un singur atacant şi având un singur om în spate, ajungeai să primeşti mingea la jumătatea terenului. Mai erau 60 de metri până la poarta adversă! (zâmbeşte). Până acum situaţia nu a fost chiar roz. Îl auzeam pe Cosmin că spunea că am dat 25% din ceea ce pot. E adevărat într-o oarecare măsură… Dar ăsta este şi un rezultat dat de grup. Eu sunt sută la sută pregătit fizic, fac tot ceea ce îmi stă în puteri, ca şi la echipa naţională, dar nu aveam ce să fac mai mult. Pur şi simplu nu o aveam. Ştii cum e, când ai ocazii şi le ratezi, măcar a depins de tine. Dar nu le aveam! Asta era frustrant. Să ştii că nu ai ocazii şi, ca atacant, doar să stai acolo şi să te lupţi cu adversarii şi să nu ajungi la finalizare. Dar, mă rog, trecutul nu mai contează. Nu trăiesc în trecut, prezentul e cel mai important. Sper ca acum echipa să joace altceva, să avem ocazii de gol, pentru că, spun sincer, aici sunt jucători de valoare. Dar ei nu au încredere. Ori încrederea în forţele proprii a ajuns să fie cel mai important lucru în fotbal.
“La 18 ani am trăit cele mai frumoase momente ale carierei”
Un exemplu în sensul acesta poate fi şi evoluţia ta din meciul cu Ungaria. Atunci a părut că mentalul a depăşit problemele de ordin fizic…
Uite… ajungând la un anumit nivel, e clar că toţi fotbaliştii au calitate. Iar diferenţa e făcută doar de pshic. Când ai un moral bun şi ţi se oferă încredere… Fac o paranteză. Lumea înţelege că un fotbalist trebuie doar să intre în teren şi să facă. Eh, bine, evoluţia unui jucător depinde de mai multe lucruri: dacă e susţinut de antrenor, dacă e antrenat bine, dacă se simte bine pe poziţia pe care joacă, dacă jocul e făcut pe calităţile lui. Sunt mai multe lucruri. Dar noi vedem oarecum superficial, judecăm doar ce se întâmplă în cele 90 de minute. Dar, din păcate, nu suntem la teatru să învăţăm o piesă şi să intrăm pe teren şi să facem ce-am învăţat. La fotbal nu ştii niciodată ce-ţi aduce jocul…
Schimbând un pic subiectul. Tu eşti la a treia experienţă în străinătate după cele din Ucraina şi Germania. Care sunt primii paşi pe care îi face un jucător pentru adaptare atunci când vine într-un campionat străin?
Eu am jucat în campionate şi în ţări radical diferite.. Nu mă aşteptam niciodată să am acest parcurs în carieră. Dar, uite, în Ucraina mi-a fost foarte uşor. Erau mai mulţi români, veneam la un club care se ocupa de absolut tot. Îţi dă casă, maşină, nu-ţi trebuie asigurare. E mult mai simplu, mai ales pentru un puşti de 17 ani. Eram puţin… nu inconştient, dar aşa cum sunt puştii la vârsta aceasta. Nu conta, voiam doar să joc fotbal. Pentru un prim pas afară, eu cred că am făcut bine că am mers în Ucraina. Apoi a venit şi nea Mircea, cu experienţa şi tot bagajul de cunoştinţe pe care îl avea. Am trăit poate cele mai frumoase momente din cariera mea la o vârstă foarte fragedă. La 18 ani câştigam campionate şi jucam în Champions League cu Milan şi Barcelona.
Cum percepeai toate lucrurile acestea care ţi se întâmplau?
Le luam aşa cum veneau, nu mă interesa cu cine jucam, eram disperat să joc fotbal. Ţin minte că jucam cu AC Milan şi în apărarea lor erau Jap Stam şi Nesta, amândoi cu un cap peste mine, dar nu-mi păsa. Abia aşteptam să vină meciul. Apoi am simţit nevoia de o schimbare. Am o vorbă: dacă tot sunt trecător prin viaţă, măcar la final să fiu unul obosit. Să ştiu din fiecare câte puţin. S-a ivit posibilitatea să merg la campioana Germaniei de atunci, la Stuttgart.
Existau şi alte variante?
Da, chiar a fost o alegere dificilă pentru că exista o echipă din Anglia care oferea clubului mai mulţi bani .
O echipă de top din Anglia?
(zâmbeşte) Da, mai ales acum…
Tottenham?
Nu, nu.
O să insist cu Chelsea …
Nu…
Manchester City?
(râde) Mai ai, mai ai… Am ales Germania până la urmă. Chiar dacă nea Mircea mi-a zis că sunt încă fraged, dar m-a înţeles. Mi-am dorit schimbarea asta şi am ajuns într-un sistem în care tu îţi căutai casă, tu îţi făceai contract la telefon… Realizezi că după 60 de zile, dacă te accidentezi, clubul nu îţi mai dă bani şi trebuie să îţi faci obligatoriu asigurare. Te trezeşti că trebuie să te întâlneşti cu nu ştiu cine să aduci oferte de asigurare, să vezi care e mai bună…
Ţin minte că a fost o fază imediat după ce m-am asigurat. Eu m-am dus la ski, că îmi place sportul ăsta, şi mi-au zis că în vacanţă nu sunt asigurat. Am rămas blocat (râde). Pentru vacanţă trebuia să îmi fac altă asigurare. Erau nişte lucruri noi, nu mai eram ţinut în braţe. Şi aveam 21 de ani, eram fiul ploii, cum se zice. Au fost nişte experienţe mişto, care m-au schimbat ca om, m-au responsabilizat. Apoi veneau scrisori acasă de la fani… stai cu orele să semnezi autografe. Trebuia să fiu super punctual. Nu că la nea Mircea nu eram, dar, uite, îţi dau un exemplu: aveam la Stuttgart un antrenor secund, un tip mai vechi la club, care stătea pe un scaun la intrare. Dacă intârziai un minut, gata, amendă! Un minut!
“Verdictul din Dosarul Transferurilor e un semnal ca lumea să nu mai investească în fotbal”
Să înţeleg că ai luat ceva amenzi la început…
(râde) Îţi dai seama că da! La început a fost îngrozitor. Eu venisem super relaxat, iar în Germania poţi să fii orice, numai relaxat nu. Iar în Germania presiunea e fantastică. Din toate părţile. Mai ales când vii din postura de cel mai scump transfer din istoria clubului. Şi mai e o diferenţă…
Care?
Nouă ne plac străinii. Şi imnul nostru spune asta, că îmi amintesc de o glumă pe care am auzit-o la un spectacol de stand-up comedy. Spunea ăla <Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte, în care te-adânciră barbarii de tirani. Adică au venit tiranii şi noi ne-am culcat>. Mă rog, era o glumă pe tema asta. Ideea e că noi avem tendinţa de a-i supraevalua pe străini. Că e fantastic, e excelent, îl naturalizăm, îl luăm! Acum parcă ne-am mai potolit, dar înainte era o obsesie cu străinii. Uite, în Germania, trebuie să fii de două ori mai bun decât neamţul lor. Şi e de înţeles lucrul acesta, naţionalismul acesta. Noi, în schimb, avem tendinţa de a-i face praf pe ai noştri. Şi nu mă refer doar la sportivi. Uite, Inna! Cânta prin străinătate, avea succes, la noi o făceau varză! Din sport, cel mai recent exemplu e cu Lucian Bute. Când bătea pe toată lumea, era excelent. A luat bătaie, l-am făcut praf! Că se bate doar cu ăştia slabi, că nu ştiu ce… Parcă suntem mult prea răi. Mă uit şi la treaba asta cu Dosarul Transferurilor”.
La ce anume te referi?
Păi, mi se pare un mesaj de genul <Hai, mai aveţi curaj să investiţi în fotbal!>
Până la urmă e o decizie a justiţiei şi oamenii care comentează verdictul nu cunosc dosarul, probele aduse de procurori…
Corect, eu nu ştiu ce e în dosar şi aşa mai departe. Doar că văd că statul român nu ajută cu nimic cluburile de fotbal. Vede că fotbalul românesc se duce în cap şi că oamenii cu bani nu mai investesc. A dispărut un Copos, un Badea, un Borcea, oameni care investeau în fotbal. De ce? Pentru că nu au avut susţinere. Fac o paralelă. Aici, în Spania, restaurantele plătesc 10% taxe. Să poată să funcţioneze, să poată să se susţină. În România nu ai nicio facilitate fiscală dacă bagi bani în fotbal. Noi trebuie să urcăm sportul, că el este principalul ambasador al ţării. Să fie facilităţi pentru tenis, pentru toate ramurile sportive. Să fii motivat şi tu, ca investitor . Lucrul acesta e frustrant pentru mine. Acum văd că Gabi Szabo e noul ministru al sportului şi sper să facă ceva în privinţa asta. Pe mine, ca român, mă dor lucrurile astea şi mă tot întreb de ce sportul nu e susţinut. Au scos sportul din şcoli…nu se poate aşa ceva! Vrem performanţe, avem pretenţii, dar nu dăm nimic în schimb. La stadion văd că vin tot felul de oameni importanţi… se mândresc, nu?
Apropo de pretenţii, ţi se pare că ele sunt pe măsura posibilităţilor pe care le are acum naţionala?
Nu suntem realişti şi lucrul acesta a fost dintotdeauna. Ok, eu n-am o problemă că sunt pretenţii. Dar trebuie să fim sinceri şi să nu mai trăim în trecut. trei jucători şi dădea goluri de la 35 de metri>. Bun, dar acum nu mai e Hagi. E un Maxim, un Grozav, Bourceanu… Nu mai e Moldovan, acum e Marica, e Rusescu… Până una alta, ăştia suntem. Hai să îi susţinem pe cei pe care îi avem, să le dăm încredere. Că ăştia te reprezintă şi pe tine, ca român. Eu mă uit la tenis, la handbal şi, îţi jur, mi se face pielea ca de găină când mă uit la televizor. Că sunt românii mei şi sunt mândru. Poate şi pentru că sunt plecat de mult timp şi se accentuează naţionalismul…
Tu cum te simţi când vii la echipa naţională? De fapt, ce înseamnă pentru tine naţionala, dincolo de clişee…
Când vin la naţională sunt cel mai responsabil. Poate că lucrul acesta s-a şi dezvoltat în timp. Ştiu că oamenii se aşteaptă ca Marica să dea gol, să facă lucruri bune, şi sunt concentrat doar pe ceea ce am de făcut pentru naţională. Bine, nea Piţi nici nu îţi permite să te gândeşti la altceva (zâmbeşte). Când joc în tricoul naţionalei, crede-mă să sunt în stare să fac orice, să-l mănânc pe adversar doar să nu pierd. Nu pot să îţi descriu în cuvinte cum sunt atunci când pierd. Parcă turbez de furie!
În partea a doua a interviului acordat pentru ProSport, Ciprian Marica vorbeşte despre relaţia cu Victor Piţurcă, şansele naţionalei de a ajunge la Euro 2016, importanţa pe care o acordă platformelor de social media şi despre următoarea destinaţie din carieră.
Ciprian, o întrebare simplă: cum e Victor Piţurcă? Dincolo de lucrurile care ţin strict de antrenorat…
O să îţi spun cum e Victor Piţurcă în ochii mei. În primul rând, e un antrenor care nu ar face compromisuri pentru nimic în lume. Un om foarte dedicat şi când sunt convocările pentru echipa naţională sunt sigur că nu îndrăzneşte nimeni să-i spună, nici măcar o dată, să-l ia pe X sau pe Y. Mai sunt convins de un lucru: Victor Piţurcă, chiar dacă are un conflict cu cineva, pentru binele naţionalei trece peste. Nu vreau să dau un nume, dar dacă ştie că fotbalistul X îl poate ajuta să câştige meciul cu Argentina, dau un exemplu întâmplător, îl cheamă chiar dacă între ei au existat anumite probleme. El nu tratează naţionala de parcă ar fi a lui şi doar atât! Ies din calcule jucătorii care spun clar că nu vor să mai vină la echipa naţională, pentru că nu îl văd pe Piţurcă genul care să se roage de cineva. Dar, repet, pentru naţională nu cred că nu ar chema un jucător, chiar dacă au existat probleme între ei.
Cum priveşti situaţia jucătorilor care se retrag de la naţională prematur?
Eu nu concep să renunţ la naţională, indiferent care ar fi problemele. Satisfacţiile pe care mi le-a adus naţionala sunt incredibile, ceea ce trăiesc la echipa naţională nu se compară cu nimic altceva. Nu pot să-mi imaginez lucrul acesta, dar sunt sigur că jucătorii care fac pasul acesta analizează foarte bine situaţia. Nu cred că e vreunul inconştient care, la nervi, să spună <Gata! Ştii ceva, îmi bag picioarele şi nu mai vin la naţională!>.
Naţionala se află în acest moment într-un schimb de generaţii, iar tu, la 28 de ani, eşti unul dintre veteranii lotului. Cum îi percepi pe jucătorii tineri care au apărut în ultima perioadă la naţională? Mă refer mai puţin la aspectul fotbalistic şi mai mult la latura umană…
Sunt diferiţi. Şi ca jucători, şi ca oameni. Fac o altă paranteză: asta e o mare calitate a antrenorului, să ştie să gestioneze un grup cu personalităţi diferite. Cei tineri, repet, sunt diferiţi. Uite, un Maxim care e un tip tupeist în joc, are un curaj şi o încredere fantastică în comparaţie cu Gicu Grozav, care e mai timid, are nevoie de mai multă susţinere din partea antrenorului, să stea cineva de vorbă cu el… Un Chiricheş care, tot aşa, e mai retras şi are nevoie de încredere. Pe Maxim îl văd genul de om care vine şi vorbeşte cu tine şi are tupeu, chiar dacă tu, poate, nu-i vorbeşti (râde).
Voiam să ştiu care e relaţia voastră, a celor mai vechi la lot, cu jucătorii care au făcut recent pasul la naţională…
Eu mă comport cu ei aşa cum s-au comportat şi cei din urmă cu mine, atunci când am venit la naţională. Îi respect aşa cum îmi doresc să mă respecte şi ei pe mine. Nu contează că sunt mai tineri sau că unii dintre ei joacă în campionatul intern. Nu are importanţă. Îi tratez pe toţi la fel, vorbim înainte de meciuri, vin la mine în cameră. La fel s-a întâmplat şi la mine. Când am început să vin la echipa naţională, la 21 de ani, mergeam la Mutu în cameră, la Adrian Ilie, la Dorinel. Şi-mi dădeau tot felul de sfaturi <Uite, Cipri, vreau să faci aşa, să te demarci..> Iar lucrurile astea se transmit mai departe.
“Nu vreau să mai spun <Gata, îi batem>, dar ne vom califica la Euro ”
Cum ai reacţionat după tragerea la sorţi pentru Campionatul European?
Cred că avem o şansă fantastică. Dar acum sunt puţin temător. De ce spun asta? M-am bucurat foarte mult după ce am picat cu Grecia în baraj. Eram foarte entuziasmat şi nu mă aşteptam ca grecii să fie o forţă. Ei ne-au dominat şi, sincer, au meritat să meargă la Mondial. Dar nu mă aşteptam! Acum, iarăşi, am tendinţa să fiu mai rezervat. Ok, se califică două, a treia merge la baraj şi cred că o să ne calificăm, dar nu mai vreau să fiu aşa entuziasmat şi să spun <Mama, gata, îi facem, îi batem>. Aşa am făcut cu Grecia şi am greşit.
Dar avem şanse mari să ne calificăm. Grecia are prima şansă, trebuie să fim realişti, dar Ungaria, Estonia şi Finlanda pot fi bătute. Au valoare, dar noi suntem peste…
Apropo de play-off-ul cu Grecia. Cum au fost orele de după ratarea calificării?
Pfffff! Pe mine m-a afectat enorm. Îmi creasem nişte vise şi atunci când ţi se spulberă… A fost un dezastru! Nu mai aveam chef de nimic, eram atât de dezamăgit încât, o perioadă bună de timp, nu îmi mai ardea de nimic. A trebuit să merg mai departe. Vin alte situaţii, alte oportunităţi şi trebuie să te adaptezi. Dar dezamăgirea a fost uriaşă.
În meciul de la Pireu ne-a lipsit atitudinea, asta a fost părerea generală. În retur, echipa a avut determinare, deşi şansele de calificare erau mici. Cum aţi găsit resursele să vă motivaţi?
Chiar dacă am pierdut cu 2-0, lumea tot mai spera. Am simţit lucrul acesta şi ne-a dat motivaţia de care aveam nevoie. <Băi, hai că se poate!>. Am început meciul excelent, ne-a dat încredere… aşteptam golul acela care să ne permită să sperăm. Dar nu a venit şi au înscris ei dintr-o prostie. După ce noi i-am dominat, am fost peste ei. Ok, nu am avut mari ocazii, dar eram acolo, sus, îi presam. Se anunţa o partidă mare, publicul era fantastic… Dar a venit golul acela care ne-a spulberat orice speranţă.
La finalul meciului cu Argentina ai fost întrebat despre schimbul de tricouri. Şi ai accentuat ideea că tu nu eşti un colecţionar de tricouri. Voiam să te întreb…
(întrerupe reporterul) Uite, asta cu tricourile… cum să spun, nu vreau să-i jignesc pe unii dintre colegi sau pe cei care colecţionează. E şi asta o pasiune, pot accepta. Dar de aici până la alerga după jucători. Şi întrebările din partea voastră, a celor din presă Mi s-a părut deplasată toată treaba. Ok, Messi e Messi…
Te întreb altfel: faptul că un fotbalist aleargă după un adversar să-i ceară tricoul ţi se pare că îl descalifică pe respectivul jucător?
Personal cred că da, că te subestimezi şi îţi subestimezi valoarea, mândria… Până la urmă, tu ai pe tine tricoul naţionalei, cu tricolorul pe piept. Sunt mândru că îl am pe al meu! De ce trebuie să-l schimb sau să alerg după cel al lui Messi sau al oricărui alt jucător? Ţi-am zis, nu vreau să jignesc, nu-mi doresc asta sub nicio formă, dar aşa văd eu lucrurile. Ah, dacă s-a întâmplat la mijlocul terenului să vorbeşti cu un adversar, să vă cunoaşteţi… Uite, eu nu am întrebat în viaţa mea un adversar! Din mândrie! Mândria că sunt român! Dau un exemplu: poate că adversarul tău nu ştie cine eşti, că nu te-a studiat, şi te duci la el să îi ceri tricoul. El ce-o să zică? . Stai, mă, că nu-l vreau, sunt român şi sunt mândru!
“Am observat că oamenii chiar se pricep la fotbal. Îmi trimit mesaje pe Facebook în care îmi spun cum ar trebui să joc”
Pornisem de la o altă idee: tu ce colecţionezi, ce îţi păstrezi drept amintire?
Am fotografii, sunt pasionat! Am multe poze din momentele în care am reuşit diverse succese. Altceva nu am. Nu am tricouri sau cine ştie ce. Am atâtea persoane care îmi cer tricouri, încât ar fi culmea să le păstrez. Ce să fac cu atâtea tricouri? Păstrez câte unul de la fiecare echipă: unul de la naţională, unul de la Şahtior, Stuttgart, Schalke şi, acum, Getafe. Mie mi-e suficient. Eu respect pasiunea pentru tricouri, mai ales pe cei care colecţionează. Îmi trimit şi mie oamenii pe Facebook cereri şi văd că au colecţii impresionante. Nu e nicio problemă, dar la mine, poate din prea multă mândrie, nu s-a lipit chestia asta. Poate e o prostie şi lumea o să zică . Dar aşa simt eu. Nu zic să nu schimbi, că am mai făcut şi eu lucrul ăsta. Uite, chiar la meciul cu Argentina am făcut schimb cu Lisandro, coechipierul meu de la Getafe. Una e gestul simbolic şi alta e <vânătoarea> asta după tricouri.
Ai pomenit mai devreme de interacţiunea cu fanii, pe Facebook. Tu eşti un sportiv activ pe reţelele de socializare. Cât de important e aspectul acesta pentru tine?
(râde) Ţin pasul cu vremurile! Oamenii îşi doresc să ştie cât mai multe lucruri, presa la fel. E o modalitate de a-ţi exprima punctul de vedere. Sunt oameni care te întreabă anumite lucruri. Vreau să spun că, fantastic, mulţi oameni chiar se pricep la fotbal. Mă întreabă lucruri de genul <Auzi, nu ţi se pare că stai prea mult cu spatele la poartă?> sau <Uite, mi s-a părut că la faza X, dacă o luai în centru puteai să faci mai bine>
Jur! E fantastic! Şi mă bucură lucrul acesta şi le răspund. Când văd interesul lor şi că sunt pasionaţi de fotbal, mă determină să fiu activ. Să le răspund, să le împărtăşesc trăirile mele.
După transferul tău în Germania, în Budesliga au mai apărut şi alţi jucători români: Deac, Ioniţă, Maxim. De ce unora le-a fost atât de greu să se adapteze?
Trecerea e destul de bruscă. Vii din România, unde aleargă – asta e iarăşi o mare tâmpenie – unde aleargă antrenorul, conducătorul şi toţi ceilalţi din club după tine să vii la antrenamente la timp, să nu bei noaptea, să nu ieşi, să nu ştiu ce… În România eşti acasă la mama şi are grijă de tine, vorbeşti limba, le ai pe tavă pe toate. În Germania alergi tu după tavă. Ştii vorba aia: nu-i da omului banii, ci dă-i uneltele prin care să facă bani. În Germania lucrurile funcţionează aşa: <Uite, ăsta ţi-e salariul . Du-te, frate, şi fă-ţi treaba, ocupă-te de viaţa ta>. Germania te educă, te face să fii foarte responsabil, aşa e mentalitatea lor. Trecerea e destul de dificilă.
Toţi cei care au venit în Germania erau fotbalişti de calitate, jucători care au arătat în ţară că au valoare…
Nu ştiu ce s-a întâmplat exact cu fiecare. Nu am vorbit cu ei despre asta. Cu Deac am vorbit la telefon când i-am urat baftă. Nu ştiu ce au făcut. Ceea ce spun, e doar o presupunere şi îţi spun care sunt elementele care ar putea să te facă să te adaptezi mai greu. Maxim e un caz aparte. Îţi spun ce ţi-am zis şi mai devreme: mentalitatea lui, felul lui de a fi este cu totul diferit. Asta te ajută în viaţă. El e un tip rebel, nu stă să se gândească foarte mult. Ia lucrurile aşa cum sunt. Ceilalţi, poate, sunt mai timizi, mai timoraţi şi sunt obişnuiţi ca în România, unde toată lumea te susţine. Max aşa e construit…
“Îmi doresc să joc în Anglia sau Italia, dar nu-mi fac o ţintă din asta”
Nu ştiu dacă te-ai gândit deocamdată la lucrul acesta, dar unde te vezi după ce îţi vei încheia cariera? Tot în fotbal?
Am vise, dar nu trăiesc în viitor. Încerc să îmi canalizez dorinţele pe ceea ce pot realiza pe termen scurt, pe ceea ce am în mână şi să nu alerg după ele. Chiar stăteam şi mă analizam: la 18 ani aveam nişte vise care acum nu mai sunt valabile. Visele trebuie să fie în viitorul apropiat, pas cu pas. Nu pot să mă gândesc acum la ce-o să fac peste şapte ani. Aşa am ajuns să funcţionez.
Ok, care sunt următoarele visuri pe care vrei să ţi le îndeplineşti?
Măi, îmi doresc acum, odată cu venirea lui Cosmin, să am evoluţii cât mai bune la Getafe până la finalul sezonului.
Tu ai contract până în vară…
Da, mai am două luni. Ăsta e visul meu acum. Doar la asta mă gândesc acum. Echipa naţională vine abia în toamnă, după ce se va termina campionatul. Singurul ţel e să reuşesc să dau cât mai multe goluri şi să ajut echipa să se ridice. Să nu mai fie teama asta de retrogradare. Nu-ţi neg că mă mai sună unii şi alţii că pot să negociez cu orice echipă. Pe cuvântul meu de onoare, le-am zis că nu mă interesează nicio discuţie, mă gândesc doar la ceea ce am de făcut aici. Pentru că în două luni se poate schimba totul. Joci bine la Getafe şi dai 10 goluri până la final şi, automat, ţi se schimbă toate planurile.
Ai campionate în care, nu neapărat din vară, ai vrea neapărat să joci?
(zâmbeşte) Asta ar însemna să mă gândesc la lucrul ăsta… nu e un vis, dar aş vrea să ştiu şi cum e campionatul din Anglia, cel din Italia. Mi-ar plăcea să am experienţele astea, dar nu visez la asta.

Publicat in Evenimente in 15-03-2014 « Am revenit cu picioarele pe pământ!Gol cu Real Sociedad! Sunt mândru de băieți! »

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

© 2018 Ciprian Marica. Toate drepturile rezervate. | Terms & conditions